poem

Image  —  Posted: 29/06/2015 in New poems / Poeme noi

Către o nouă Poezie / Toward a new Poetry.

This poem was originally published on https://iamnotasilentpoet.wordpress.com/2015/04/06/on-the-foothills-of-kilimanjaro-by-alexandru-ioan-popa/

Will be to come, don’t doubt, my hope,

those who will try with unashamed step to shadow all your leaves,

as fall is merciless and winter doesn’t know forgiveness for the trees.

The same are they who envy my warm cradle

with their icicle hunting for my chest.

Will be that shadow who will try to rust your dream

don’t curse, don’t scream, it seems that evil

sneaks through the same old cracks inside

and from the all books that I was certain

could not be written anymore,

the synaxaire was first but proved wrong, my hope –

you died as in Sebaste

only that now you bleed

on the foothills of Kilimanjaro…

***

Vor fi să vină, nu te-ndoi, speranța mea,

cei ce vor încerca cu pas nerușinat să îți umbrească toate frunzele,

cum toamna-i nemiloasă și iarna nu cunoaște iertare pentru pomi.

La fel sunt cei ce invidiază leagănul fierbinte

cu sloiul lor vânându-mi pieptul.

Va fi acea umbră cu care au să-ncerce să-ți ruginească visul,

nu blestema, nu striga, vezi bine, răul pare

că prin aceleași învechite crăpături se strecoară înăuntru

și dintre toate cărțile, de care-am fost atât de sigur

că nu s-ar mai putea scrie și-acum, prima era sinaxarul,

dar iată cum m-am înșelat, speranța mea – ca în Sevastia ai murit

numai că de această dată ai sângerat

la poalele muntelui Kilimanjaro.

The vine / Via

Posted: 06/04/2015 in New poems / Poeme noi

The vine is bending, regardless of how late would be the fall,

its hip and guilt,

it leaves the moistly death to be shed into its presses

and bleeds with its entire haunch.

I know my fault too, as the vine leans its own

together with the hip,

in muscles I stick it, like a lucid blade of fear

that cleaves unstopped, second by second

more and more deep the sky`s chest reddening

at sunset of hope.

But not like a carpet I leaning it over the world

for the fall, to clean its little girl feet

with which has crushed the grapes,

No,

but as a tendril, my guild on vine`s haunch –

on its crying sprigs,

by its trunk, sprayed with dahlia leafs

holding myself.

And every time someone bite the wine from cup

with thick neck gurgling,

it’s not a bigger pain, my love,

then that of the fall, twining in vine,

then that of the death, ripening inside.

***

Via își pleacă, oricât de târziu ar fi toamna,

șoldul și vina

își lasă să-i verse moartea zemoasă în teascuri

și sângerează cu-ntreaga sa pulpă.

Vina mea și eu o cunosc, cum și via o lasă plecată,

dimpreună cu șoldul,

în mușchi o înfig, ca lama lucidă a spaimei

ce spintecă ne-ntrerupt, clipă de clipă,

tot mai adânc cerul pieptului înroșindu-l

la apusul speranței.

Dar nu ca pe-un covor o aștern peste lume,

să-și șteargă toamna de el picioarele de copilă

cu care-a zdrobit strugurii,

Nu,

ci ca un cârcel, vina mea pe șoldul viei,

pe mlădițele sale lăcrimând,

de butucul ei, stropit cu petale de dalie

prinzându-mă.

Și de câte ori cineva mușcă vinul din cupă,

cu gâtul gros gâlgâind,

nu-i mai mare durere, iubito,

decât cea a toamnei încâlcindu-se-n vie,

decât cea a morții, dându-mi în pârg.

No smile has the plough,

only tender blades has, in circles

flaming, clinking of beads,

around which horns were rising

and knees were sunsetting, and the plough

even more on furrows, even further

like a concert intonated with zeal

by a sour, grasshoppers orchestra,

was cutting indifferent into the temples flesh.

O, plough, your yoke, hashed by beetles

I dragged it with my teeth up on the end

and when I arrived, I even dragged back,

until in the middle of tears field.

At least one, the one that dry me the most

let me blot, oh, plough, you which don’t know

smile and in your life you haven’t cut more deep

like if your wheels would be white from calluses,

like if your boards would be from glass.

Why do you torment me, ripping only

my sleep with your gentle blades

inflaming circles on my front?

I dreamed once that you are an embrace,

Young as your skin after you clean it of mud,

that you have balms, like a woman breast, after birth

burgeoning on its soft point, on child’s lip.

You, plough, are the edge of my memories,

no smile you have, only tender blades

and waking up, I took again your yoke in my teeth

as if never was night,

as if this is my mission.

***

Nici un zâmbet nu are plugul,

are numai lame tandre, în cercuri

aprinse, zângănind de mărgele,

în jurul cărora răsăreau coarne

și-apuneau genunchi, iar plugul,

tot mai pe brazde, tot mai departe

ca un concert intonat cu zel

de-o acră orchestră de cosași

tăia indiferent în carnea tâmplelor.

Plugule, jugul tău tocat de carii

l-am tras cu dinții până la margine

și când am ajuns l-am tras încă-napoi

până-n mijlocul câmpului de lacrimi.

Măcar una, pe cea care mă seacă mai rău

Lasă să-mi șterg, plugule, tu, ce nu știi

Zâmbet și-n viața ta n-ai tăiat mai adânc,

Ca și cum roțile tale ar fi albe de bătături,

Ca și când cormanele tale ar fi de sticlă.

De ce mă chinui despicându-mi numai

Somnul, cu lamele tale tandre

aprinzându-mi  pe frunte cercuri?

Eu am visat cândva că ești o îmbrățișare,

Tânără ca pielea ta după ce se scutură de pământ,

Că ai să transpiri balsamuri, ca un sân de lăuză

Înmugurind în vârful moale, pe buza copilului.

Plugule, tu ești tăișul amintirilor mele,

Nici un zâmbet n-ai, numai lame tandre

și trezindu-mă, ți-am luat iarăși jugul în dinți,

ca și cum n-ar fi fost noapte niciodată

ca și când asta îmi este menirea.

In what gamma would groan the crushed rime

under fallen thoughts, upon salt mystery,

she, the most feared of all,

in what tempo would it slither its sigh?

From now only from the rocks of forgetting

could be seen, in leap years nights,

arisen the dust of the shells, vomiting their pearl,

in the bloody screams of snakes nest,

ripping orphan tears on the rose of the cheeks,

on the violet of the bloated lips, by freeze,

in hovels heated by candle.

You better not know of the pains of the one who gives birth,

not see the fragrance of prostitute client,

not taste the smile of the one who lay in flames,

not hear the thirst of the last breath, turbid

not smell the old man insomnia.

Its better the moon, as a hermit, to mourn them all,

with its bitter rust, through each window,

upon every house, like a yellow river, from chemicals

in each tile mirroring itself a bit and in a garret

only the daring of a mad man, dragging it by its ray

to find out how salt mystery sing.

***

În ce gamă ar geme bruma strivită

sub gândurile căzute peste sărata taină,

ea, cea mai cumplită dintre toate,

în ce tempo și-ar târî suspinul?

De-acum numai de pe stâncile uitării

mai poate fi zărită, în nopțile anilor bisecți,

stârnind praful scoicilor vomându-și perla,

în țipetele însângerate ale cuiburilor de șerpi

sfâșiind lacrimile orfane pe bujorii obrajilor,

pe vânătul buzelor umflate de frig,

în dughene încălzite la lumânare.

Mai bine să nu știi durerile celei ce naște,

să nu vezi parfumul clientului prostituatei

să nu guști surâsul celui ce zace în flăcări

să nu auzi setea ultimei răsuflări, tulbure

să nu miroși insomnia bătrânului.

Mai bine luna, ca un sihastru, să-i plângă pe toți,

cu rugina ei amară, prin fiecare fereastră,

peste fiecare casă ca un râu îngălbenit de chimicale,

în fiecare țiglă oglindindu-se câte puțin și-ntr-o mansardă

numai îndrăzneala vreunui nebun, trâgând-o de rază

să afle cum cântă taina sărată.

There are places where sometimes the words

are rising between their wrinkled lips,

between wild paper threads, with nostalgia

looking from there to their origin, from the ceiling.

There are times when sometimes humans

are laying, floating on their great despair,

in the middle of a vain sadness, with doubt

touching their tops by their own words.

Words, don’t let your light to fall –

an unknown chord stranded with an unheard accord.

Humans, don’t loose your heart, throwing it, because heart

by madness can lose itself in far away – bird

in a more deep desert then your great pain.

Anyway, it’s me, sometimes,

the shadow of the words, the sounds of humans –

pass through me with the hand, with the sword, with the bullet,

laugh at me, but crushing into me, with hate or from accident,

as in the top of the head a miracle, human and words,

will make you find yourself.

***

Sunt locuri în care uneori cuvintele

se-nalță, răsar dintre buzele lor zbârcite,

printre firele de hârtie sălbatică, cu nostalgie

privindu-și de-acolo originea, din tavane.

Sunt timpuri în care uneori oamenii

se-ntind, plutesc pe marea lor deznădejde,

în mijlocul unei tristeți deșerte, cu îndoială

atingându-și creștetele de propriile cuvinte.

Cuvintelor, nu lăsați lumina să vă cadă –

o neștiută coardă împletită cu-n neauzit acord.

Oamenilor, nu scăpați inima aruncând-o, căci inima

de revoltă poate să se piardă-n departe – pasăre

într-un deșert mai adânc decât marea voastră durere.

În fine, sunt și eu uneori,

umbra cuvintelor, sunetul oamenilor

treceți cu mâna, cu sabia, cu glonțul prin mine, zâmbiți-mi –

izbindu-vă, cu ură sau din întâmplare de mine,

ca-n moalele capului un miracol, între voi, cuvinte și oameni

vă veți găsi.

Elefantul soldat

Posted: 24/03/2015 in New poems / Poeme noi

Elefantul soldat

 

Aceasta-i povestea Elefantului soldat  și a drumului lung străbătut

în căutarea oului de cristal prin care se poate vedea atât de  frumos răsăritul lui Phobos.

Elefantul soldat cu fildeși de granat, cu inima zincată și trompa forjată

în luptă dreaptă, cu tigri de cașcaval, în pădurile de cristal unde a nopții-Afrodită

plutește pe vise -lebăda de brânză topită.

Elefantul soldat cumpărat din Shambhala pe-o inimă de copil și-o stea logostea

de emirul Samir îmbrăcat cu o blană de leu paraleu,

cel ce-n mâini ține scutul lui Ahile și sabia din oțel a viteazului Etzel.

Elefantul soldat poartă pe spate un țol croșetat  din pene de flamingo

de-o egretă cochetă pe nume Tamingo, și are mersul lin să nu-l zgâlțâie pe emir,

bunul lui prieten Samir, stră-stră-stră-nepot după mamă al regelui  Pir din Epir.

 

 

 DRUMUL

 

 

Furca subțire a Primăverii sub arcul de cenușă despică

scâncetul liniilor mucezite, cu pleznetul cozii.

De sus, razele lirei frâng unghiuri bezmetice

și leagănă Elefantul soldat drumul emirului.

 

Dansul geometric al ideilor trandafirii –

Paralele îmbrățișate ca lebedele-n noapte,

pășind pe firul crestelor secrete.

 

/Samir, Samir, cum vom trece?/

 

Acolo împunge cornul de-alabastru

al coamelor albe, sirepe

prin smaraldul elizeelor scăldate

în mustul lânoaselor irmoase,

Acolo, din cupa fragedă se-mbată

Pasărea de viață.

 

/Samir, Samir, cum vom trece?

Drumul coboară-n șapte gropi

și numai pentru noi l-au bătut în pietre./

 

  

CERBUL

 

 

Era toamnă

și flăcările întunecate ale părului tău

miroseau a codrii de halva

și a lacuri de budincă, pe care

plutesc bărcuțe de portocală.

În diadema coroanei tale

Dormea o regină a cărui păr volburos

Mirosea a benzină .

 

Eu eram ea

și vroiam să văd cerbul.

 

Ne-mpleteam șuvițele în noduri strânse,

Cum își rod sihaștrii mătăniile-n chilii.

Coboram  nod cu nod, ca mierea pe funie,

Candelă mută ardeam între palme

Până-am simțit sub tălpi

Bruma amară a ierbii zgribulite în noapte.

Umbrele brazilor mârâiau lugubru,

Cu acele răscolite de-un abur gălbui

Plutind uleios printre vârfurile lor ascuțite.

 

Octombrie până la brâu

în rana cerbului își spală gândurile,

Mânjind în sosul de ciocolată

Toamnei toate frunzele.

 

 

PĂUNUL

 

În ascuțișul înălțimilor himalaiene își despica privirea

și-n adâncimi de moarte mări pândea

cu-n ochi în coadă, la mii de ochi.

Câmpii de scrum ce răsuflau în cercuri tulburi, vane,

Ca un mistreț cu sângele-aburind în rana iernii

și-n margini de hotar bezne firoase descâlcind – Arcașul.

 

Vânându-și lira – un biet Orfeu cu arcul frânt

rătăcea de veacuri Muntele, stingând sub pași,

încâlcite, tot mai înguste, potecile aprinse.

 

În mijlocul cetății adânc, încolăcit de-un șarpe

Cupolele de aur își tresărea mărețul Templu Galben

și cocoțat pe-un scund merlon de jad,

icnea ademeniri deșarte

Păunul alb – vânatul mult dorit.

 

CORABIA

 

Corabia ruginitelor întinderi blesetemate,

ca talpa dimineții într-o broscărie fragedă

cu dansul ei portocaliu de sânziană,

Peste blănoasele păduri de portocali

târâtă de alama uleioasă a vântului de Flandra-

Un nasture de aur de smarald, de roză roză,

ca un fotoliu flamboaiant în care toarce

o lene-untoasă, tolănită pe burta burgheză.

 

Rugininte întinderi blestemata corabie

trece prin valurile de suspine și mai spre noi

mai spre aici își deapănă fluturii și ancora

în țărmurile de cretă ale memoriei:

 

Tot înapoi sau ne întoarcem înainte?

 

 

 

LEBĂDA

 

Tigri de cașcaval lăbărțându-se

Peste țâșnetul sângeriu al viorii –

Tibii metalice sfărâmate,

Granituri stoarse de măduvă,

dar Elefantul soldat are trompa forjată.

 

Frucutul pleznește-n arteziene

De dulce puroi,

Păstrăvi galvanici tresar până-n cer

Se frâng păsări izbite-n oranj,

dar Elefantul soldat are fildeși de granat.

 

Și  Lebăda…

aripa rece opal –

leagănul fraged al nopții,

se-așează pe moalele rouăi,

încet, aproape departe de mal

și  cântă  neauzita sonată,

dar Elefantul soldat are Inima zincată.

 

Și tigri de cașcaval și pești galvanici,

și păsări izbite-n oranj –

Cu trompa forjată, cu fildeși de granat,

în Inima zincată

le-adună pe toate Elefantul soldat,

dar Lebăda îi scapă…

 

 

PRUNCUL

 

În tabla îndoită a inimii zincate

Elefantul soldat ar fi tăiat, zadarnic,

colțul unei stele pentr-un strop de lapte

Dar ceru-i sterp în noaptea asta

și pruncul se strânge

Ca hârtia uscată.

 

Scrâșnește lemnul

și umbre știrbe scuipă în lopeți

și-n piept îi înfloresc garoafe –

 

Nu te-amagi,

sub smalțul lor trandafiriu

se-mbujorează tainice  gondole,

în dansul încleștărilor solemne

și-n carnea flăcărilor nudă,

ca-n leagăn doarme emirul.

 

Cu spatele gol, în răcoarea drumului,

Elefantul soldat strânge-ntre ochi

frumusețea copilului.

 

 

MEDITAȚIE

 

Din mamelonul nichelat al narghilelei

Sugea emirul fumul gros și dulce ca un lapte

În fața cortului, pe-o pernă de mătase,

Odihnindu-se turcește.

Foalele pieptului său aprindeau tăciunii

și-n bezna sticloasă fața i se lumina ca fierul.

 

/Elefantule soldat, au să ne spună negustorii

Săltați în trecerea cocoașelor pe drumul de mătase

Povestea noastră minunată?

Au să numească șahii prin decrete

râurile, munții, satele cu ale noastre nume?

Vor iscodii istorici pietrele ce-am sfărâmat sub tălpi

și clipele ce-am măcinat în moara pieptului?/

 

Ceața lăptoasă izvora în cercuri din buzele emirului –

Cleopatră îmbăindu-se-n arome,

Sufla ușor aerul nopții peste dunele-adormite,

Purtându-și trena de miresme.

 

/Samir, mândrule prinț, leopardul  Orientului,

Arama cărbunilor îți pictează fruntea

și-ți aprinde-ntre pleoape scânteia nemuririi,

cum numa-n noaptea când zeița Diana

moșea stăpânul lumii vechi

dansară flăcările încolăcindu-se pe coloanele templului,

în ochii triști ai grecului acela ce vru cu foc să-și scrie numele./

 

 

 

NOSTALGIA SHAMBHALEI

 

Bătrânul orb, cu puf de serafimi

și praf de stele-n barbă,

le-arătă drumul:

 

/ Nu-i alt chip de-a vă întoarce

Decât  numai în polenul prins pe aripile

Vreunei albine,

dar în Shambhala Primăvara vine

O dată la 3000 de ani. /

 

Înaintea lor se-nălța Arcașul,

Temutul vânt ce-mpinse corabia dorinței lor

Înspre țărmurile memoriei.

Fără să ezite trase săgeata.

 

Ca rănile toamnei trupul emirului

Sfâșiat de colții apretați ai amintirii.

Vulturii de cârpă își deșirau zborul

Înfășurându-i privirea ca pe-o ață

În jurul cocotierului –

Cadână încurcată-ntre perdele

mârâia Moartea prin frunzele palmierului.

 

Sabia amintirii tocită rupea bezmetic

În vintrele Elefantului soldat –

Munte smuls din rădăcină

Prăvălindu-se de durere-n mare.

 

Firul rafalelor reci

Tăia în sângele emirului ca un bici

și numai Iarna, milostivindu-se,

așternu peste rănile zemuinde

tifon de zăpadă subțire.

 

Zgâriind cu vârful arcului de-argint

Bolta de sticlă, Arcașul își parfuma

Ochiul cu mireasma victoriei:

 

/Cine este să poată sta împotriva

Otrăvitei mele săgeți –

Ascuțișul regretelor și dumnezei pătrunde

Până-n măduvă./

 

Orhideea sufletului lor

Își scutură petalele de carne,

În așteptarea îndepărtatei Primăveri.

 

Trecu noaptea, trecu și Iarna și-un  stejar

și un Imperiu crescu și descrescu de-atunci…

 

 

 

EMIRUL

 

Samir, mărețul emir, mlădiță din coapsa lui Pir, mugur de laur

Răsădit din Epir, rubin închegat din sângele pământului,

Leopardul Orientului, botezat în roua ochilor de serafimi –

Iriși cu petale de lumină în răcoarea subțire a grădinilor cerești.

Fruntea lui un munte din care gânduri izvorăsc, clare și reci,

Măslin înflorit nasul său, revărsând mireasma răsuflării fierbinte.

Smaraldul ochilor și focul buzelor, pieptul semeț ca un stejar.

Cu mâna, de și-o-ntinde, din noapte smulge stele, ca o copilă

margarete  pe câmp, ca vânătorul păsări, frângându-le din vânt.

Cu ascuțișul sabiei fântâni deschide-n pieptul oricărui dușman

și soarele cu scutul său orbește, temutul Samir, în brocartul stiharului

Mersul izbește ca o stâncă-n pământ și de-asupra leul îi este armură.

Emirul cu-o flacără albăstruie în locul inimii de copil, în schimbul căreia

De la fachirul Narpal, în Shambhala, a cumpărat Elefantul soldat,

Pe spatele căruia lumea străbate și caută, emirul Samir, caută-ntr-una.

 

Numai tu

Posted: 24/03/2015 in New poems / Poeme noi

Vinețiul dungilor sticlos, dintr-o parte,
ca un cal sub potcoavă drumul de piatră
zdrobind – țipari în amonte prin măduvă
mai flăcări, mai viu, în pieptul aramei
umbre neștiute răscolind ca vântul
prin căpriori, ca degetele nisipul. 
Și pentru că ziua duhnește de-atâta răcoare
se-nfig și păsările în pământ, morților –
suavelor lor oase, albite de-atâta așteptare
ciripindu-le vestea.
Numi tu, cu foșnetul rochiei închipuind un șaman,
numai tu le alungi morții lor să-și îngroape.

 

Genunchiul fiorului pleacă, aproape-atingând,
aproape coroană firului ce unduie-n cerul de obsidian,
Mai negru decât umbra sânului morții mamei,
Obeliscul spaimelor grele de marmură neagră.
Sori negri-și lungesc scuturându-se de bezne
Limbile lor zăbălind cărbune fierbinte în râuri –
Ochi orbi și mâloși în care se-ngroapă lumina
Ca un lac de smoală izvorând din pământ.
Fruntea fiorului pleacă, aproape-nălțând
Formelor frânte răsucite madrigale scămoase
Sângeroase ecouri pătata mătase departe vestind
Pe umerii goi prapur de abur tulbure muntelui
și luciu de jar deșertului mării văluind sahare uscate.
Și-s toate o clipă purtate în zbaterea neagră.