On the foothills of Kilimanjaro / La poalele muntelui Kilimanjaro

This poem was originally published on https://iamnotasilentpoet.wordpress.com/2015/04/06/on-the-foothills-of-kilimanjaro-by-alexandru-ioan-popa/

Will be to come, don’t doubt, my hope,

those who will try with unashamed step to shadow all your leaves,

as fall is merciless and winter doesn’t know forgiveness for the trees.

The same are they who envy my warm cradle

with their icicle hunting for my chest.

Will be that shadow who will try to rust your dream

don’t curse, don’t scream, it seems that evil

sneaks through the same old cracks inside

and from the all books that I was certain

could not be written anymore,

the synaxaire was first but proved wrong, my hope –

you died as in Sebaste

only that now you bleed

on the foothills of Kilimanjaro…

***

Vor fi să vină, nu te-ndoi, speranța mea,

cei ce vor încerca cu pas nerușinat să îți umbrească toate frunzele,

cum toamna-i nemiloasă și iarna nu cunoaște iertare pentru pomi.

La fel sunt cei ce invidiază leagănul fierbinte

cu sloiul lor vânându-mi pieptul.

Va fi acea umbră cu care au să-ncerce să-ți ruginească visul,

nu blestema, nu striga, vezi bine, răul pare

că prin aceleași învechite crăpături se strecoară înăuntru

și dintre toate cărțile, de care-am fost atât de sigur

că nu s-ar mai putea scrie și-acum, prima era sinaxarul,

dar iată cum m-am înșelat, speranța mea – ca în Sevastia ai murit

numai că de această dată ai sângerat

la poalele muntelui Kilimanjaro.

The vine / Via

The vine is bending, regardless of how late would be the fall,

its hip and guilt,

it leaves the moistly death to be shed into its presses

and bleeds with its entire haunch.

I know my fault too, as the vine leans its own

together with the hip,

in muscles I stick it, like a lucid blade of fear

that cleaves unstopped, second by second

more and more deep the sky`s chest reddening

at sunset of hope.

But not like a carpet I leaning it over the world

for the fall, to clean its little girl feet

with which has crushed the grapes,

No,

but as a tendril, my guild on vine`s haunch –

on its crying sprigs,

by its trunk, sprayed with dahlia leafs

holding myself.

And every time someone bite the wine from cup

with thick neck gurgling,

it’s not a bigger pain, my love,

then that of the fall, twining in vine,

then that of the death, ripening inside.

***

Via își pleacă, oricât de târziu ar fi toamna,

șoldul și vina

își lasă să-i verse moartea zemoasă în teascuri

și sângerează cu-ntreaga sa pulpă.

Vina mea și eu o cunosc, cum și via o lasă plecată,

dimpreună cu șoldul,

în mușchi o înfig, ca lama lucidă a spaimei

ce spintecă ne-ntrerupt, clipă de clipă,

tot mai adânc cerul pieptului înroșindu-l

la apusul speranței.

Dar nu ca pe-un covor o aștern peste lume,

să-și șteargă toamna de el picioarele de copilă

cu care-a zdrobit strugurii,

Nu,

ci ca un cârcel, vina mea pe șoldul viei,

pe mlădițele sale lăcrimând,

de butucul ei, stropit cu petale de dalie

prinzându-mă.

Și de câte ori cineva mușcă vinul din cupă,

cu gâtul gros gâlgâind,

nu-i mai mare durere, iubito,

decât cea a toamnei încâlcindu-se-n vie,

decât cea a morții, dându-mi în pârg.